• Studii astrologice personalizate

  • “You may not control all the events that happen to you, but you can decide not to be reduced by them.” ― Maya Angelou, „Letter to My Daughter” (4 aprilie, 1928 – 28 mai, 2014)

    Sunt momente când te simţi ca şi cum ai fi fost lovit de-un marfar… (De parcă a supravieţuit cineva momentului ca să spună lumii cum e. Şi, totuşi folosim expresia).

    E sentimentul acela bizar, când nu ştii sigur dacă te doare.  E mai mult senzaţia de gol, de împrăştiere peste tot, când nimic nu mai pare să încapă nicăieri, nici o percepţie, nici un gând, deşi loc e berechet. Doar abia te-ai revărsat într-un spaţiu nedefinit şi inert. E de parc-ar fi spus cineva deodată „stop cadru”. Capul e uşor şi picioarele grele.  E cumva SF că le mai simţi, pentru că fiecare o ia neconcordant în altă direcţie. Capul. Şi picioarele. Trupul, inexistent. Contactul cu lumea pare întâmplător, dezorganizat şi contra naturii, pentru că, deşi peste tine-a dat marfarul, sufletul e încă bine ascuns undeva. Bine-ar fi să ştii unde. Paradoxal, dintr-o dată, te simţi mai tu decât înainte. Înainte, când permiseseşi accesul cuiva la sistemul tău de navigaţie. Acum, îţi aduci aminte că, pe undeva, mai aveai o mână. De folosit ca să-ţi dibui printre şine inima şi ochelarii de soare.  Cealaltă era deja ocupată cu florile de câmp.

    Melodia de la TV îţi aduce vag aminte de ceva, probabil de-o viaţă anterioară, în care cineva ţi-a stricat, cu cele mai bune intenţii, busola. Aşa ai ajuns să te lovească marfarul. N-ai auzit, n-ai văzut. Mergeai fericit(ă), în vreme ce o voce îţi descria o realitate închipuită. Una pe care doreai s-o crezi subiectiv şi obiectiv în aceeaşi măsură.

    Mi-a fost greu la început să înţeleg că marfarul era un reboot necesar, tocmai pentru ca rebuturile energetice ale sabotorului de busole să fie îndepărtate din sistem de o putere superioară. Eu însămi.

    Reiniţializarea în realitatea obiectivă nu s-a făcut apăsând Enter, ci Escape, oricât de răsturnat ar părea asta. Ghemuită,  mai puţin în spaţiu şi mai degrabă într-un timp personal de rezervă, am scăpat de glasul diafan şi diabolic deopotrivă al unei minţi tulburate narcisic. Mi-a luat jumătate de an să reîncep să scriu. Să reîncep să simt. Şi, în general, să aud. Să îmi aduc aminte că pot vorbi fără să simt apăsarea unei supervizări mascate de o bunăvoinţă total lipsită de empatie. Era nevoie de Luna Nouă în Gemeni, cred (uite-aşa, şi-un detaliu astrologic, dacă tot m-am pornit).

       Nici o relaţie din lume nu e menită să te îndepărteze de tine însuţi/însăţi. Când nu-ţi mai auzi gândurile, opreşte-te. Când nu-ţi mai auzi demonii, ci pe ai altuia, opreşte-te. Opreşte-te şi caută. Acolo unde sunt demonii tăi  sunt şi îngerii tăi, eşti tu. Cel care transformi ziua în noapte cu fiecare vis şi noaptea în zi de fiecare dată când îl împlineşti.

    foto: https://architecture.desktopnexus.com/wallpaper/346212/

X