• Studii astrologice personalizate

  • A durat ceva până am realizat că, într-un fel, mă oprisem din crescut, rămăsesem blocată, grămadă, ca un arbore din cei care din motive doar de ei ştiute cresc puţin şi strâmb, ca nişte pitici cocoşaţi de blestemele pădurii. Ca şi cum abia ieşită din pământ, ceva mă chema înapoi, în rădăcini. Viaţa părea că mi-o luase cu mult înainte, se trăia de la sine înşiruind în faţa mea zile interminabile la care participam parţial, cu cât din mine vedeam, cu cât din mine credeam că există, cu cât din mine aveam curajul să privesc. Restul părea al altcuiva, de parcă o entitate străină mă striga de undeva din străfunduri sau încerca să-mi devină gând ori glas. Nu-mi semăna deloc. Sau cel puţin aşa credeam atunci, când cu sufletul amorţit alunecam în depresie cu fiecare zi, cu fiecare ceas. Întuneric. Acolo, într-un colţişor strâmt, am găsit ghemuită o copilandră care îşi acoperea faţa cu mâinile, de teamă că lumina ar putea intra neaşteptat şi orbitor, dintr-o realitate oarecum paralelă şi sigur ameninţătoare. Nu ştia nimic despre timp şi, aparent, nimic despre iubire. Nici despre ea nu ştia mai nimic. Decât că îi era frică. O priveam şi îmi regăseam încet poveştile, mă dezgropam încet, din acel anotimp care nu murise, din uriaşul dezgust care se născuse dintr-o prea mare iubire.

    Mă întrebasem ades cum să opresc hora nebună? Oprind ceasul nu opream decât timpul meu, prins între patru pereţi albi, între masă şi pat, între masă şi geam, timp pe care îl călcam zilnic în picioare.Timpul prin care treceam răsfirându-l şi, despre care ştiam că, într-o zi, va putrezi şi va mirosi mai tare a stătut. Devenea din ce în ce mai dens, mă sufoca, mă îngrămădea din ce în ce mai tare insectarul de clipe. Ştiam că într-o dimineaţă mă voi trezi lipită de tavan, cu privirea plânsă a cerşetorului de pe stradă, cu ochii bătrânei oarbe cu mâinile încleştate pe o bucăţică de pâine, şi cei ai căţeluşului ghemuit pe capacul de canal…Toate în privirea de pe urmă, în ochii pe care nu-i mai poate închide nici moartea, nici noaptea. Ochii care nu mai clipesc apoi niciodată, ramân nemişcaţi ca şi cerul care se întunecă doar noaptea şi plânge cu stele care ucid oameni care ucid oameni care ucid oameni… Aş fi vrut să ţip, dar ştiam că nu aveau să mă audă decât liliecii vineţi şi reci şi copacul din faţa ferestrei care nu putea să mă vadă pentru că nu avea frunze. Poate că nu-mi vorbise niciodată şi toate erau în capul meu, în vis, în ceaţa obositoare de pe retină…Poate că nici nu fusese vreodată iarnă şi poate că nici nu ninsese. Ştiam că mă voi trezi, din nou, în camera neaerisită, cu monstri.

    – Mai sunt acolo? m-a întrebat fără să-şi arate chipul, cu o voce care venea dintr-un colind vechi, de la bunica.

    – Sunt departe şi totuşi aici. Ca tine. Dar nu-i mai las să se apropie de noi.

    I-am atins degetele reci şi încleştate în spicele părului şi i le-am desfăcut pe rând căutându-i câmpiile din ochi, drumul meu spre inocenţa pe care am crezut de multe ori că au biciuit-o până la moarte. M-a privit de dincolo de hotar ţinând în palme cutia cu monede de 5 bani a bunicului.

    Abia când am luat-o în braţe şi am devenit una, am înţeles şi acceptat mesajul bărbatului cu lanterna criminală care se încăpăţânase ani la rând să mă ilumineze: “Tu nu eşti nici femeie, nici copil, nici adolescentă. Nu ştiu ce eşti, dar îmi vine să-ţi frâng gâtul!”.

    foto: https://flic.kr/p/69a555

X