• Studii astrologice personalizate

  • Prima linie din prima literă, deschizător de drumuri pe o pagină absolut albă. Nu ştiu exact în ce direcţie duce, dar sunt gata să o urmez pentru că ea mă scrie pe mine şi nu invers, mă schiţează încet, într-un potenţial peisaj unde totul este perfect (im)posibil.

    Aş putea spune că peniţa mi-e înmuiată în sânge, dar ea poartă ceva mult mai profund de atât. Aduce la suprafaţă o esenţă tare, uitată, de care mi-era dor, pe care am crezut-o mult timp pierdută sau furată. De multe ori am trecut-o cu vederea, am luat-o drept otrava bătrânului şi eternului şarpe ispititor. Şi-atunci mi-am spus că e mai bine să rămână bine închisă, în fiecare celulă a trupului meu.

    Privind-o azi cum se aşterne cursiv, desenând tot mai sigur o cale, mi-am dat seama că doar aşa, scriind-o, o transform în licoare magică. Sunt sigură că unii vor spune că e cumva infantil să mai recurg la cuvântul „magic” în vremurile marii revoluţii tehnologice, dar mai ales spirituale, când totul e explicabil, îndoctrinabil, fie într-un sens, fie în celălalt.

    N-am încotro. Din momentul în care am sprijinit tocul pe hârtie, din întreaga mea fiinţă au început să se adune particule tainice, luminoase. S-au lipit una de cealaltă până au ajuns un fluviu puternic pe care cu greu îl pot ţine în frâu.

    Iar asta e magie. Mai puternică decât invocarea spiritelor. Pentru că e timpul să mă invoc pe mine însămi, zâna din vechime care a adunat în poala ei toţi lupii lumii şi luna întreagă şi rotundă, plantele de leac şi izvoarele nevăzute din adâncuri. E vremea să mă invoc pe mine însămi, fetiţa închisă demult în beciul nesiguranţei şi al tăcerii depline. E vremea să mă invoc pe mine, femeia de azi cu brăţară de stele şi coadă de scorpion, cu aripile pitite atent sub coaste, cu buchetul de spice în mână şi soarele în piept.

    Povestea mă va scrie, iar eu am să-mi cânt, aşa cum mama nu mi-a cântat vreodată.

    Până atunci, las cuvintele să mă dezlege, să mă scoată la lumină aşa cum sunt, aşa cum m-am ruşinat să fiu, judecată de cei pe care i-am lăsat în grădina mea, dar mai ales condamnată de mine însămi pentru nesupunere. Verdictul a crescut încet, nevăzut, înăuntru, deghizat în mine, după chipul şi asemănarea mea, până când, a fost pronunţat ca un diagnostic: tumoră seroasă borderline pe ovarul drept. O entitate prinsă între două lumi, cu un „comportament biologic intermediar între tumorile cert benigne şi cele franc maligne[1]”. Ca mine.

    Am avut de multe ori senzaţia că dacă plonjez în ceea ce oamenii din jurul meu numesc „lumea reală” comit o impietate, trădez cauza sau celălalt plan pe care oamenii din jurul meu îl numesc „lumea ideală a Adei”. M-am simţit întotdeauna stingheră în” lumea reală” şi totuşi m-am decis să o cuceresc încet şi sigur, cu mers încăpăţânat de Taur şi cu analiza detaliată şi organizarea Fecioarei de la Ascendent (asta pentru cine ştie puţină astrologie). Ca să nu sufăr în fiecare zi, ca să nu simt că sunt privată de mine însămi, ca să nu simt că mă pierd de mine şi de „lumea ideală a Adei”, mă opresc din când în când. O parte a timpului se opreşte o dată cu mine, o altă parte continuă să curgă, fără să mă atingă.

    Aşa trec, în fiecare zi, prin cel puţin două lumi, intersectate bizar. Una e cu îngeri şi copaci şi păsări şi gânduri din inimă, cealaltă e doar cu gânduri şi maşini. Şi oameni? Şi oameni. Prinşi involuntar la mijloc.

    De câte ori alunec prea mult spre linişte şi doar spre îngeri, îmi aduc aminte că Dumnezeu are încredere în fiecare dintre noi şi de aceea ne-a trimis în „cealaltă” parte. În partea cu zgomot. Şi oameni. „Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii. (…) iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui[2].”

    Între cert benign şi franc malign îmi caut drumul astăzi când am înţeles că nu se poate fără să le accept pe amândouă. Ceea ce nu vrei să vezi este oricum parte din tine şi într-o zi îşi va cere drepturile depline, se va coborî într-o formă oarecare, o formă cât se poate de solidă, de tangibilă. Cu ochii în tavan, la terapie intensivă, pe jumătate amorţită de morfină, mi-am adus aminte brusc de fetiţa închisă demult în beciul nesiguranţei şi al tăcerii depline. Şi cred că a venit vremea s-o las la lumină.

    foto: charissa1066 – https://flic.kr/p/87Vn5R
    [1] (http://www.euroinst.ro/titlu.php?id=676)

    [2]  Matei 10, 16-22

X