• Studii astrologice personalizate

  • foto: http://writing.wikinut.com/img/2lpoie3vw2wltcfo/Holding-the-Light

    Nu e niciodată prea târziu să descoperi cine eşti şi care îţi este menirea. Oricât de târziu ţi se pare, este, cel mai probabil, momentul potrivit.

    Ne rătăcim de multe ori în propria noastră viaţă sau, mai bine spus, în propriile planuri de supravieţuire, ne lăsam uşor înfricoşaţi de temerile altora, de ambiţiile altora, de minciunile altora, dar şi de fericirea lor (de multe ori aparentă doar) pentru că o vrem şi noi, o căutăm, ne îndârjim şi parcă dăm greş de fiecare dată. Când nu mai suntem în stare să ne auzim pe noi înşine de-a lungul zile sau nici măcar seara când capul ne cade obosit pe o pernă înseamnă că este momentul să ne oprim.Să ne oprim şi să ne ascultăm.

    S-ar putea ca la început să nu se audă nimic. Decât acelaşi şi acelaşi zgomot al lumii de-afară. Vocea şefului care e nervos de-o vreme, vocea colegei care povesteşte despre o carte şi despre problemele cu soţul, vocea copilului care te întreabă când mergeţi la cumpărături, vocea ta care îţi spune că te simţi sufocat(ă) de căsnicie sau de job sau poate de amândouă, de alergat, de câştigat, de ce aşteaptă alţii. E bine ca din când în când să ne oprim şi să ne întrebăm noi unde suntem exact în acest balamuc? Noi, cei dinăuntru, cei nevăzuţi, cei care ne amintim din ce în ce mai rar că visam să fim pictori sau balerine, poliţişti sau inventatori, ingineri sau tractorişti, constructori sau medici, vrăjitori sau zâne.

    Dar apoi, încet, încet, începem să auzim şi altceva. Poate fi, la început,  zgomotul propriei noastre inimi. Bump-bump!  Apoi poate fi panica de necontrolat că am pierdut vremea, că ne-am irosit energia încercând să ne definim după viaţa din afară şi nu după ceea ce suntem pe dinăuntru. Constatăm că există o diferenţă uluitoare între ceea ce suntem şi ceea ce credeam că suntem sau ceea ce ne-au făcut ceilalţi să credem că suntem.

    De fapt, acel moment de conştientizare, pentru unii dureros, pentru alţii eliberator, înseamnă anularea irosirii. Acel moment de conştientizare înseamnă că am recuperat brusc tot timpul care părea pierdut, înseamnă că am evoluat de la rătăcit, la găsit. Cu condiţia ca, oricât de imposibil ni s-ar părea să ne schimbăm viaţa, să începem să o facem. Nici un moment al vieţii noastre nu este irosit, atât timp cât duce la trezire şi nu la reprimare. Trezirea înseamnă să ne înţelegem menirea, scopul pentru care suntem fiecare aici şi să ne manifestăm în acest sens. Pentru că, atunci când facem lucruri care nu ne plac, atunci când nu ne place locul de muncă, relaţia în care suntem, cursurile pe care le urmăm, oamenii de o anumită factură care parcă se încăpăţânează să apară în viaţa noastră, nu facem decât să furăm, inconştient, energie unii de la alţii. Atunci când ne manifestăm în sensul menirii noastre generăm energie pozitivă, lumină, şi o revărsăm spre exterior. Apoi începem să constatăm că viaţa noastră se schimbă, că încep să apară oportunităţile la care am visat, că se conturează „coincidenţe” care ne poartă spre ceea ce ne dorim. De fapt, atunci intrăm în sincronicitate cu noi înşine, cu propriul destin, cu energia universală.

    Da, ştiu! Multă lume va spune: „Nu pot să mă las de serviciul ăsta acum. Nu-mi place neapărat, dar am nevoie de salariul acela ca să trăiesc.” Păstraţi-vă jobul dacă aşa simţiţi, dar faceţi loc în viaţa dvs. şi propriei meniri. Ea poate fi aceea de a vorbi oamenilor, de a le povesti despre ceea ce trăiţi, despre experienţa de viaţă sau despre ce vă pasionează. Iar dacă unii dintre noi sunt meniţi să fie „vocea”, putem manifesta acest dar şi la locul de muncă. S-ar putea ca în foarte scurt timp acesta să se transforme şi să înceapă să ne placă acolo. E doar un exemplu, foarte simplu.

    Dar dacă un loc de muncă poate fi păstrat cu scopul de a vă ajuta să supravieţuiţi, într-o relaţie nu avem voie să rămânem din aceleaşi motive, decât cu acordul celuilalt. Evident, foarte puţini cer acest acord de la ceilalţi, preferă să se prefacă, în fiecare zi că totul e bine, preferă să reprime şi, sub masca unui zâmbet fals, să adune frustrări, energie negativă care ajunge să le distorsioneze complet viziunea asupra lumii.

    Atunci când trăim conform menirii noastre ajungem să înţelegem cât suntem de preţioşi şi cât sunt de importanţi ceilalţi, că nu ne definesc bunurile dobândite şi nici oamenii care intră şi ies din viaţa noastră.

    Imaginea cu care aş vrea să rămâneţi la finalul acestui articol este aceea a unei ape curgătoare, limpezi, care, de-a lugul traseului pe care îl parcurge de la izvoare la vărsare, înfloreşte pajişti şi lunci, pune în funcţiune centrale, alimentează oraşe, etc. Este foarte adevărat că uneori le inundă, dar toate au un rost atât timp cât se întâmplă în mod natural.

    Atunci când trăim conform scopului, conform menirii noastre, curgem firesc şi constructiv, suntem fericiţi şi noi şi dăruim celor din jur. Când trăim fără scop, doar ca să fim la adăpost sau doar ca să acumulăm material, fără să ne manifestăm spre sensul existenţei noastre, lucrurile se complică. Devenim ca o apă care încearcă să curgă invers.

    Vă invit să vă opriţi câteva minute din ceea ce faceţi mai mult automat, în fiecare zi, şi să vă întrebaţi: „Eu cum sunt? Rătăcit(ă) sau găsit(ă)?”

    Nu este dificil să descoperim care ne este menirea. Trebuie doar să exersăm ascultarea ca să ne putem auzi pe noi înşine. Desigur, dacă suntem confuzi, nesiguri, putem cere ajutorul unui terapeut, unui îndrumător spiritual, unui astrolog, etc.

X